Povestiri subacvatice 3. Secretele adancurilor

        Imi permit foarte rar sa vizitez cavernele din parcul national Ras Mohamed. Locurile acestea minunate sunt atat de usor de distrus. Ma feresc de ceilalti ghizi, le ocolesc in briefingurile mele, le ascund. Dar Dragos e un scafandru cu atat de mult bun simt si un privitor atat de pasionat, in plus e un romanas de-al meu de-acasa, asa ca o pornim intr-o buna dimineata la caverne si stiu ca din caldurica iernii lui de-acasa, la ele se gandeste mereu. Trei factori fizici ai mediului marin joaca un rol preponderent in compozitia comunitatilor acvatice: lumina, hidrodinamismul si sedimentarea. Asa se face ca partea superioara a pietrelor difera net de partea lor interioara si ca vietuitorii primului metru acvatic sunt atat de diferiti de cei intalniti in adancime. In aceasta parte a peninsulei Sinai se intalnesc pesteri si tunele recifale, martori ai epocii glaciale in care nivelul marii era inferior, lasand curs liber eroziunii recifelor imerse. Hula marina lovea mereu reciful la un nivel care acum se situeaza intre 10 si 40m. II spun capitanului codul cavernelor "Le chien est sous la chaise", inteles doar de noi. Sarim si astept ca ceilalti ghizi sa se departeze, le urez in masca calatorie sprancenata si-i fac semn lui Dragos sa ma urmeze in contracurent. Acu i-acu Dragosel, baiete! La 12m intram sub o arcada si soarele se ascunde brusc. II fac semn lui Dragos sa-si plieze picioarele asa incat labile sa urce in sus si sa foloseasca mainile ca propulsare. II indic tine-te de aici, si de aici. Nisipul cavernei e netulburat ca in somnul zilei dintai. Priviti de aproape, peretii prind viata, gasim greu locuri de sprijin. Ici si colo se deschid pete sidefii de dendrofile si tubastree, sunt cordelute de alge rosii si filamente mov ale algelor calcar. La capatul a cativa metri toate algele dispar, roca este acoperita cu organisme animale. Copiii penumbrei, nevertebrati ce nu suporta sedimentul, sunt agatati de peretii vertcali si de surplombe. Cateva specii sunt urticante. Ma opresc de-aproape in fata fragilelor ramificatii ale Stylasterei, roza ca o inghetata de zmeura. Auzim un zgomot dulce, tic-tac-ul repetat al crustaceelor. Caut o langusta, dar nu reusesc sa dau de urma antenelor lor. Panulirus versicolor, unde esti? Parribacus antarcticus, unde esti? Aha, uite macar crevetii, purtatorii de armura, ii cunosc pe toti: Stenopus, Lysmata, Saron, Rhynchocinetes, Periclimenes..., ii vede si Dragos. Ochiii lor reflecta lumina, ii vedem mai intai ca pe niste beculete si apoi zarim animalul in intregime. Un banc des de pesti hachette (Pempheris vanicolensis) se tin imobili in nuante caramizii. Ia uite-l si pe unul caruia-i place sa inoate cu fundul in sus, pestele scorpion Dendrochirus. In timpul noptii, in cavernele acestea isi cauta adapost pestii chirurgi, balistii, si pestii papagal. Acestia din urma secreta un cocon de mucus, se invelesc in el, impiedicand astfel raspindirea mirosului lor ce ar atrage pradatorii. Intram vertical in ultima camera. Ochii lui Dragos sunt lipiti de masca de placere si interes. Planseul cavernei se afunda intr-o tromba de nisip, parca ar aspira-o un aspirator nevazut. In dreapta si stanga se deschid sifoane, dar ii fac semn lui Dragos ca nu le vom urma, doar ne uitam in ele. Un peste meru imens ne priveste nemiscat de langa plafon. Are dinti albi ascutiti ca niste ace si ciudat, o pata inchisa la culoare pe partea stanga ca un mare semn de mama. E un proscris saracul, imi zic, din cauza acestei pete, un singuratic. Cand iesim la suprafata Dragos, plin de voie buna ca intotdeauna, are aerul de a fi dat nas in nas cu un dinozaur.

HORROR

La una din serile culturale cu vecinii mei internationali s-a propus tema "filmul de groaza" si am prezentat, fara ezitare, filmul "Antichrist" al domnului Lars Von Trier. Asistenta s-a pregatit cu bere, chipsuri, scrumiere, perne de proptit picioarele si i-am dat drumul. Asteptandu-se sa vada ceva din ciclul Musca, Proscrisii, Exorcista..., asistentei i s-a ridicat parul maciuca dupa primele imagini. S-a dezbatut pe larg daca "zizi-ul" si "pasarica" din film sunt de-adevaratelea al domnului actor Defoe si al actritei "ca asta nu e doamna oricum". Actrita a fost catalogata "urata de-ti vine sa plangi" si nimanui nu i-a parut rau cand si-a taiat pasarica cu foarfeca in finalul filmului, nici cand actorul Defoe a strangulat-o si a ars-o in curte "ca pe o catea". Vecinul meu Sasha Strotzki din Crimeea s-a zvarcolit fara incetare intre doua imbucaturi de chipsuri si tresarea ingrozit in tremuraturi in epicul filmului. Vecinul Gyorgy, fiu al campiei Panonice, a opinat ca regizorul ar fi trebuit sa scoata afara tot dialogul, ca si asa actorii nu par cu mintea acasa "daca au acceptat ei sa joace in asa film, ca nu se gandesc ei ca se uita copiii lor si ca o sa-i scuipe in fata colegii lor la scoala", si a subliniat argumentul sau cu cateva ragaieli de la bere. Vecina Lucia din Padova, in general deschisa tuturor experientelor tari si wise view, posesoare a cel putin 50 de piercinguri, puncta momentele maxime ale filmului cu "ma che coglione" "che zoccola" si ne tot intreba " ma che cazzo vuole dire". Am cazut de acord ca imaginile onirice sunt superbe, ca in toate filmele domnului Von Trier. A fost o seara cinema reusita, zic eu, ca n-as fi avut curajul sa ma uit singura la filmul acesta fara a avea dorinta, la sfarsit, sa ma arunc de la balconul apartamentului meu de la etajul 1. Obiectivul a fost atins, asistenta a fost atat de ingrozita si scarbita incat mi s-a interzis sa mai prezint urmatorul film din cadrul serilor de cultura cu vecinii.

Ligia Ardelean

   Lars von Trier, Willem Dafoe and Charlotte Gainsborough on set of "Antichrist"

Povestiri subacvatice 2. Gradinile mele

Cum ma scufund de sute de ori in acelasi loc in housereef-ul din fata centrului nostru, am ajuns sa-l cunosc mai bine decat gradina de legume de-acasa: uite-aici o varza, acolo un morcov, aici niste patrunjel, acolo conopida... aici Sinularia, Clavularia Hamra, acolo Xenia Umbellata, Subergorgia Hicksoni si altele, altele, pline de viata si culoare. In gradina de legume am un pitic si-o ciupercuta, in gradina acvatica avem un schelet de fier pentru reciful artificial si jetty-ul. Si printe ele, pe platoul de nisip si pe peretele adancului, se intinde el, Tubipora Musica, coralul orga sau coralul margareta. Clasificat in categoria coralului moale, in familia Tubiporidelor, Tubipora Musica prezinta un schelet dur de calciu carbonat. Scheletul calcaros e rosu ca sangele in lumina farului meu, constituit din tubi calcarosi paraleli asemanatori tuburilor unei orgi muzicale, legati intre ei la intervale regulate de platforme transversale. Totul formeaza o colonie hemisferica ajungand la un diametre de 80 cm. Sunt bucuroasa sa fi descoperit macar unul din renumitii corali rosii. Am sa-i vorbesc despre el prietenului meu speolog Lucian Busu. Scheletul tubular e greu de vazut, cu atat mai greu rosul sangeriu al calcarului. Fiecare tub se termina cu un polip. In faza incipienta, polipii au un aspect verde, gri, ajunsi la maturitate ei se deschid intr-o floare unica cu brate octagonale. E ceea ce vad, o splendida copertina de mici margarete, coralul margareta. Traieste modest acest coral, in pace printre alte specii, e tolerat si tolereaza pe toata lumea. Am citit ca ajunge la maturitate pe la 10 ani si intreaga colonie intra in declin pe la 30 de ani. Cercetatorul Sorokin ne spune ca in circuitul metabolic al Tubiporei Musica, setea de carbon e produsa 130% prin fotosinteza. Se hraneste deasemenea 40% cu zooplancton, 38% cu bacterioplancton si 13% cu saruri dizolvate din materia organica. Inamicii lui sunt culegatorii de coral, turismul uman, schimbarea majora a temperaturii, furtunile si bolile. Cat de frumoasa trebuie sa fie muzica de orga a acestui coral. Cat de mult mi-as dori ca urechile mele surde acvatic sa-i auda acordurile dulci.

LIGIA ARDELEAN

N

Povestiri subacvatice 1. Diavolul, testoasa si turistii

Cei doi scafandri care s-au prezentat la breefiengul meu in dimineata aceea erau plin de voie buna. Signor Rao Nicini din Toscana si domnul Hulleberg din Olanda, de gatul caruia atarna un impresionant lant de aur cu un colt de rechin. Zic si eu, Ligia... din Transilvania (mai exact din Cihei si Haieu de obarste). Speedboat – ul nostru Tornado pleaca in mare viteza si ajungem la Thomas Reef, in stramtoarea Tiran, bine improscati de apa marii si batuti de vantul strasnic al diminetii de aprilie. E liniste in mare si pace. Reciful e darnic. Uit totul din lumea terestra si respir aceste mii, zeci de mii de alte culori si albastru. Descoperim cu bucurie o broasca testoasa. II fac semn domnului Hulluberg, nu te repezi la ea, o sperii, inoata in paralel cu ea! Cateva clipe inotam impreuna si nu ne mai saturam privind-o. E un animal blajin, ne priveste cu incredere, parca ne spune Ah, sunteti si voi aici? Si dintrodata il vad pe acesta, acesta, acesta !!!! .... pe Hulleberg, ca se repede la testoasa, o apuca de o laba in intentia de a o calari. Ma sufoc, mi se urca tensiunea, ma ineaca plansul, recit instantaneu toate versetele satanice pe care le stiu, de la Tudor Arghezi la Salman Rushdie. Animalul se dezechilibreaza, se zbate, tipa stins. O sa cada sau o sa urce necontrolat imi spun si ii privesc paralizata. Testoasa scapa din stramtoarea lui Hulleberg si o ia in sus. Un vas trece pe deasupra capetelor noastre. Carapacea broastei izbeste vasul, bum, bum, dar scapa... inoata fulgerator inspre albastru. Nu mai vreau sa merg mai departe, incep sa urc spre palierele de decompresie. Parca ma strange un sarpe de gat. Domnule Hulleberg, cand mergi tu in padure la tine acasa, te tii de coada cerbului, asa, sa vezi cum e? Sa nu vii cu carnetul de scufundari la mine sa ti-l semnez ca te plesnesc cu el peste cap! Meriti sa stai la coada vacii, sa canti si tinand o nuielusa in mana sa mergi in urma ei, si ea sa-ti dea din cand in cand cu coada peste nas, acolo e locul tau. O sa-ti fac cadou un picior de iepure sa-l atarni de gat langa dintele de rechin, sa-ti poarte noroc la alte scufundari. Intorsi pe vas nu spun nimic. Pentru mine el a devenit invizibil, asa cum spune prietena mea Simona. Invizibil, invizibil, invizibil....

Ligia Ardelean

SECATURILE - roman de Lautentiu Neagu (recenzie)

           “Secăturile”, carte preponderent autobiografică, inclusă de autorul ei, d-l Laurentiu Neagu, în categoria romanelor, este probabil una din cele mai surprinzătoare şi fermecătoare apariţii  din zona crepusculară a unor vremi de tranziţie din acest no man’s land care este România de azi.

            Surprizele apar într-adevăr la tot pasul, prima fiind începutul exuberant, cu adevarat romanesc, cu atmosferă şi personaje superb plasate într-o epocă îndepărtată şi într-un moment ce pare a centra toată energia cărţii, pozitivă am fi tentaţi să spunem, dacă stralucirea si intensitatea acestui punct zero nu ar atrage cu o putere de neînvins toate celelalte energii şi linii de forţă înspre ea, ca o gaură neagră din spaţiu. Si în mod la fel de misterios, am adauga, pentru că e greu de înţeles de ce acest moment, al inaugurării Spitalului de Pediatrie din Braşov, este perceput, după parcurgerea celor două volume, ca fiind centrul cărţii. Poate şi pentru că autorul se îndepărtează sistematic de acest punct, pentru a reveni la el după incursiunea într-un alt trecut, sau in viitor, în scop anecdotic, exemplificativ sau doar explicativ, creând astfel iluzia unui prezent neterminat, ca orice punct privit de sus pe pânza timpului - delimitat şi fixat în eternitate, etern acolo. Fluviul narativ are, de altfel, nenumăraţi afluenţi, confluenţi şi momente în care matca pare să dispară cu totul, scriitorul alegând o nouă îndepărtare, ca un îndemn la maximă rezilienţă.

         Unul din primele lucruri care atrage atenţia este carisma eroului – pentru că doar aşa poate fi perceput naratorul. Perspectiva, bănuim noi, nu este una lipsită de modestie şi totuşi ea face parte din elementele ce conferă alura de roman acestor confesiuni. Un bărbat tânăr şi frumos trăieste marea aventură a vieţii şi a comunismului pe un tărâm al miracolelor şi primejdiilor de moarte. Firul Ariadnei ce-l călăuzeşte pe erou prin labirintul creat de monstruozitatea unui sistem care numai comunist nu era (dacă e să ne întoarcem la sensul originar al cuvântului) şi îl fereşte de primejdiile vieţii aşa cum e ea, este credinţa în Dumnezeu, împletită cu dragostea de patrie.

         Pe plan strict personal şi într-o notă intimă, scriitorul are şi el un punct zero, care în cazul lui coincide cu nemărginirea. Omul şi infinitul s-au întâlnit într-o zi şi rea şi bună sub o salcie - nu mult după vestea unui diagnostic teribil. Viziunea tunelului de lumină şi a chipului divin, oricât de îndoielnice sau contestabile pentru logica unor minţi mai puţin aplecate spre misticism, i-a adus omului Laurenţiu o neîndoielnică şi uluitoare vindecare.

Creştin activ, el a încercat tot restul vieţii să-şi facă din credinţă singurul far.

        Subiectivismul perspectivei oferite de dl. Laurenţiu Neagu umple de suflet şi lumină povestea unor vremuri prea bine cunoscute de către cei care le-au trăit, în timp ce minuţiozitatea cu care detaliază în modul cel mai obiectiv resorturile sociale, politice, psihologice şi sociologice ale vechiului sistem este de mare folos cititorilor mai tineri. Toate relele înfăptuite în timpul vechiului regim sunt arătate, disecate, explicate, cu fineţea unui foarte bun psiholog, cu răbdarea unui pedagog, cu pasiune de istoric şi sociolog. Stilul savuros, umorul, sfătoşenia tonului trădează, în ciuda imensei dezamăgiri postrevoluţionare, bucuria de a putea evoca întâmplări ce apartin unui alt destin, implacabil, unui trecut întunecat, din perpectiva unei lumi eliberate, ca în poveştile SF în care viitorul se dovedeşte altul decât cel scris.

        Primul volum, intitulat “Dragoste şi revoluţie”, cuprinde perioada tinereţii şi maturităţii autorului - erou. Erou nu doar al propriei aventuri existenţiale şi al frumoaselor poveşti de dragoste trăite, ci şi pe scena revoluţiei din decembrie 1989, aşa cum s-a desfăşurat ea la Braşov. Detaliile şi sinceritatea relatării unor evenimente atât de importante pentru România conferă acestor pagini şi multor altora valoare de document.

         De profesie inginer constructor, devenit în timp director al Trustului de Construcţii Braşov, Laurenţiu Neagu s-a născut la Oradea, primii cinci ani din viaţă şi i-a petrecut la Brăila, în exil cu familia în urma Dictatului de la Viena, după care a revenit în Oradea. Copilăria, petrecută într-un sat din Munţii Apuseni, este evocată cu mare emoţie, ca un paradis pierdut pe vecie, lucru cu atât mai dureros, cu cât îi priveşte pe toţi românii. Munca dură dar cinstită, răsplătită cu belşugul roadelor pământului, splendoarea naturii, ritualurile şi tradiţiile care împlineau nevoile sufletului, apropierea dintre membrii comunităţii, ce seamănă mai mult cu o familie decât cu o colectivitate unită doar de interese comune, toată această viaţă idilică este acum doar amintire, pagină de literatură şi amar termen de comparaţie. Pentru că în volumul doi al romanului, care începe cu anul 1990, ne simţim scufundaţi lent şi inexorabil într-un adevărat iad al perplexităţii, ca o realitate alternativă, în care legile raţiunii şi ale gândirii logice se văd ameninţate cu colapsul. Şi această realitate atroce ne este cunoscută tuturor şi nu ni se pare câtuşi de puţin lipsită de interes lupta autorului de a da sens unui hăţiş suprarealist de fapte şi întâmplări care se sustrag interpretărilor şi înţelegerii animalului înzestrat cu raţiune care suntem noi, oamenii acestui timp.

        Dl. Neagu însuşi admite cu amărăciune că se vede silit să recurgă la formule şi sintagme cu rezonanţă absurdă şi sinistră, cum ar fi “agenturile străine”, atât de des folosită de răposatul dictator. Zbaterile unui suflet sfâşiat între chinul de a-şi vedea ţara condamnată la pieire şi certitudinea faptului că românii sunt ei înşişi complici ai oribilei căderi în abjecţie aproape că duce uneori la dedublarea celui ce asistă neputincios la o astfel de degringoladă. Explicaţiile, fireşte, abundă, ca şi schimbările de atitudine. Ne referim , fireşte, la un segment de timp foarte larg, din ‘90 până azi şi la schimbări şi treceri care nu ţin de esenţa omului Laurenţiu Neagu, ci tocmai de efortul lui de a-şi păstra integritatea spirituală.

      Atunci când propria biserică a demonstrat că îşi trădează menirea, el a întors spatele bisericii, nu credinţei, convins că un lăcaş de cult poate şi trebuie să adăpostească orice credincios, indiferent de numele credinţei - sau al bisericii. Atunci când revelaţia cu iz creştin de sub salcie a început să fie uitată, el şi-a deschis ferestrele sufletului spre alte revelaţii şi izvoare de cunoaştere. Împărtăşeşte totul, detaliază cu generozitate în faţa cititorului o parte din învăţăturile primite şi informaţiile adunate cu migală.

Cu vehemenţă, patetism şi disperare, Laurenţiu Neagu încearcă să ne convingă că numai un miracol ar putea salva sufletul pierdut al naţiunii. Şi că miracolul doar noi îl putem înfăptui.

        Conştiinţă martor, Laurenţiu Neagu propune atenţiei noastre o călătorie in trecutul si prezentul comun, o experienţă de viaţă şi o percepţie unică a unei realităţi în veşnică schimbare. Realitate pe care o trăim toţi, dar puţini din noi o observă.  Finalul cărţii ne reaminteşte spusele lui Andre Malraux: “mileniul trei va fi spiritual sau nu va fi deloc”.

            

           

Lectie EMINESCU tinuta de elevi ai liceului "Iosif Vulcan"

"À la recherche du sentier perdu" - Alain-Fournier si paradisurile pierdute

Alain-Fournier, este pseudonimul lui Henri Alban Fournier (1886-1914), scriitor francez, mort la 27 de ani, autor al unui singur roman, "Le Grand Meaulnes", roman poetic de factură simbolistă.

S-a născut pe 3 octombrie 1886 la La Chapelle-d'Angillon și și-a petrecut copilăria la Sologne și în Bas-Berry, unde părinții săi au fost învățători. A făcut studii liceale la liceul Lakanal, la Sceaux în apropiere de Paris, unde s-a pregătit pentru admiterea la École normale supérieure, unde s-a împrietenit cu scriitorul Jacques Rivière, care se va căsători cu sora sa mai mică, Isabelle, în 1909. Împreună cu Rivière se lansează în discuții asupra problemelor de actualiatate în literatură, muzică și pictură, fiind printre primii care descoperă la unii scriitori tineri - încă neînțeleși și ironizați - pe aceia care aveau să devină marile nume ale perioadei ce va urma: Paul Claudel, Charles Péguy, Paul Valéry. În 1907 întrerupe studiile pentru a-și satisface serviciul militar. Publică câteva poezii, eseuri și povestiri (reunite mai târziu sub titlul "Miracles").

Henri Alban Fournier a murit la Éparges, în apropiere de Verdun, pe 22 septembrie 1914, in primele lupte din Primul Război Mondial, și a fost înhumat în cimitirul militar de la Saint-Rémy la Calonne. Corpul lui a fost identificat abia în 1991 cu ajutorul datării cu carbon radioactiv, pentru că fusese îngropat într-o groapă comună germană, și a fost reînhumat într-un mormânt separat.

https://www.facebook.com/events/329956917134617/

Pe 1 iunie 1905, un licean de 18 ani, Henri Alban Fournier, în timpul unei scurte promenade pe cheiul Senei, întâlnește absolut întâmplător, pe scările de la Petit Palais din Paris, o tânăra zveltă și elegantă, pe Yvonne Quiévrecourt, care va fi marea sa iubire și îl va inspira în creația personajului Yvonne de Galais din viitorul său roman.

O urmărește, află unde locuiește și, câteva zile mai târziu, schimbă cu ea câteva cuvinte, doar pentru a afla că este deja logodită. O va reîntâlni abia după 8 ani, căsătorită și mamă a doi copii. Această întâlnire, care marchează definitiv destinul lui Henri Alban Fournier, va fi apoi redată, aproape identic, în unicul său roman, publicat în 1913 sub semnătura Alain-Fournier: "Le grand Meaulnes" (tradus în limba româna cu titlul "Cărarea pierdută"). Tradus în limba română în 1945 la Editura Gorjan romanul Cărarea pierdută a beneficiat de ilustrații realizate de artistul plastic Fred Micoș și a avut cronici literare favorabile în presa culturală a vremii. Cartea are un succes instantaneu și ratează cu puțin acordarea Premiului Goncourt: obține cinci voturi din cele șase necesare. La începutul anului 1914, Fournier începe să scrie un al doilea roman, "Colombe Blanchet". Nu-l va mai termina.

Sora lui, Isabelle, publică în 1925, după moartea soțului său, Jacques Rivière, abundenta corespondență ("Correspondance") dintre cei doi prieteni, apoi"Lettres au Petit B." (René Bichet, un coleg de la liceul Lakanal), "Lettres d'Alain-Fournier à sa Famille" și proprii amintiri asupra fratelui său "Images d'Alain-Fournier".

Optzeci și cinci de ani mai târziu, ziarul Le Monde propune cititorilor săi să aleagă cele mai importante o sută de cărți ale secolului XX. "Le Grand Meaulnes" se afla între primele zece romane ale secolului trecut, alături de "În căutarea timpului pierdut", romanul fluviu al lui Marcel Proust, "Procesul" lui Franz Kafka, "Călătorie la capătul nopții" al lui Louis-Ferdinand Céline sau "Fructele mâniei" al lui John Steinbeck.

BILDUNGSROMAN

Un bildungsroman este o scriere în proză, care prezintă procesul de formare a personalității eroului principal sub influența experienței directe. Cuvântul a fost preluat din germană, în care Bildungsroman înseamnă, literal, „roman de formare”.

Tema maturizării, a formării unei personalități este o temă comună în literatura universală. Bildungsromanul este axat exclusiv pe acumulări de experiențe de către un personaj care, inițial, se prezintă ca o foaie imaculată pe care viața urmează să își pună amprentele decisive. (Wikipedia)

BILDUNGSROMAN (‹ germ. Bildung „educație”) s. n. Roman care prezintă procesul de formare a personalității morale și intelectuale a personajului principal, prin intermediul experienței directe („Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” de Goethe, „Muntele vrăjit” de Thomas Mann). (DEX online)

Exista multe variante si subgenuri ale Bildungsromanului - Erziehungsroman-ul (roman al educatiei), de exemplu, centrat pe pregatirea intelectuala si educatia formala eroului, sau künstlerroman-ul (roman al artistului), care prezinta dezvoltarea unui artist si a constiintei sale.

Exemple

• Hayy ibn Yaqdhan, de Ibn Tufail (12th century), un precursor al genului
• Jane Eyre, de Charlotte Brontë (1847) 
• The History of Tom Jones, a Foundling, de Henry Fielding (1749)
• The Life and Opinions of Tristram Shandy, Gentleman, de Laurence Sterne (1759)
• Candide, de Voltaire (1759)
• David Copperfield, de Charles Dickens (1850)
• Green Henry, de Gottfried Keller (1855)
• Great Expectations, de Charles Dickens (1861)
• Maurice, de E. M. Forster (scris in 1913–14, publicat postum in 1971)
• What Maisie Knew, de Henry James (1897)
• Martin Eden, de Jack London (1909)
• The Book of Khalid, de Ameen Rihani (1911)
• Sons and Lovers, de D. H. Lawrence (1913)
• A Portrait of the Artist as a Young Man, de James Joyce (1916)
• Demian: The Story of Emil Sinclair's Youth de Hermann Hesse (1919, prologu adaugat in 1960)
• This Side of Paradise de F. Scott Fitzgerald (1920)
• Pather Panchali, de Bibhutibhushan Bandopadhyay (1929)
• Black Boy, de Richard Wright (1945)
• The Catcher in the Rye, de J.D. Salinger (1951)
• The Voyage of the Dawn Treader de C. S. Lewis (1952)
• Goodbye, Columbus, de Philip Roth (1959)
• To Kill a Mockingbird, de Harper Lee (1960)
• Dune, de Frank Herbert (1965)
• The Outsiders, de S.E. Hinton (1967)
• A Wizard of Earthsea, de Ursula K. Le Guin (1968)
• Bless Me, Ultima, de Rudolfo Anaya (1972)
• The Princess Bride, de William Goldman (1973)
• Bright Lights, Big City, de Jay McInerney (1984)
• Ender's Game, de Orson Scott Card (1985)
• Oranges Are Not the Only Fruit, de Jeanette Winterson (1985)
• Norwegian Wood, de Haruki Murakami (1987)
• English Music, de Peter Ackroyd (1992) 
• The Perks of Being a Wallflower, de Stephen Chbosky (1999)
• The Secret Life of Bees, de Sue Monk Kidd (2002)
• The Kite Runner, de Khaled Hosseini (2003)
• Never Let Me Go, de Kazuo Ishiguro (2005)
• Indecision, de Benjamin Kunkel (2005)
• Black Swan Green, de David Mitchell (2006)
• The Harry Potter series, de J. K. Rowling (1997-2007)
• Gone With the Wind, de Margaret Mitchell (1936)

       (Wikipedia)


Mit si roman in secolul XX

          Sfarsitul secolului XIX se caracterizeaza printr-o neliniste dureroasa si pesimism; mitul progresului cedeaza locul anarhiei, haosului, decadentei. E un timp al descompunerii, inregistrat in panzele lui Toulouse-Lautrec, in dramele lui Ibsen, in romanele lui Huysmans sau Dostoievski. 
         Zorii noului secol alunga si ultimele certitudini: in 1905 Einstein pune bazele teoriei relativitatii; determinismul stiintific pierde teren, o instabilitate generala caracterizeaza lumea moderna. Progresul stiintei nu face decat sa sporeasca haosul, coplesind oamenii cu tot mai multe inventii si miracole tehnologice. Acest caracter labil al existentei se manifesta in toate domeniile - in viata sociala, economica si politica, in arta. Moartea Ratiunii universale va conduce inevitabil la catastrofa primului razboi mondial.
         Existenta unui astfel de climat de incertitudine, de instabilitate, de disolutie a vechilor valori, este un factor hotarator in aparitia unui procedeu romanesc gandit de marii artisti ca o metoda de a conferi o mai mare stabilitate si totodata "semnificatie si valoare existentei" (René  Albérès - L'aventure intellectuelle du XXe siecle). Folosirea unei structuri mitice, a unui esafodaj care sa sustina fragilitatea schemei fictionale a operei de arta este o metoda aplicata tot mai sistematic de artistii noului secol si cum orice artist este si un demiurg (al universului creat de el insusi), in tesatura mitica sunt prinse detalii autobiografice, in asa fel incat validitatea mitului sa inglobeze si persoana vie, pe artist.
           
           Potrivit lui Mircea Eliade, "mitul povesteste o istorie sacra; relateaza un eveniment care a avut loc in vremuri primordiale, timpul fabulos al inceputurilor"; "el este modelul exemplar al al oricarei activitati umane semnificative". (M. Eliade - Aspecte ale mitului) In acest sens, folosirea mitului in romanul inceputului de secol XX ar putea avea semnificatia unei intoarceri la origini, la timpul sacru de dinaintea caderii omului in timpul profan.

           Studiile psihanalitice au aratat cum "copilul traieste intr-un timp mitic, paradisiac" (M. Eliade - Aspecte ale mitului). Acest timp mitic este sugerat in "Cararea Pierduta" prin atmosfera de irealitate, de vis care invaluie evenimentele. Este demn de semnalat faptul ca aproape toate evenimentele importante se petrec noaptea. Eliade spune ca "miturile nu trebuie recitate decat intr-un interval sacru - in general toamna sau iarna si doar noaptea" (idem.); intr-adevar, actiunea primei parti a romanului e situata spre sfarsitul toamnei si in timpul iernii ("...o duminica de noiembrie 189...", "...[in] prima zi de toamna care te ducea cu gandul la iarna"). Personajele sunt prinse la varsta care separa copilaria de maturitate si in ceea ce-l priveste pe Meaulnes, o ambiguitate destul de evidenta face ca el sa poata fi prezentat ca fiind de varsta scolara si in acelasi timp mult mai varstnic decat colegii lui, adica si copil si barbat intr-o aventura ce pare fantastica si se reveleaza a fi cat se poate de realista pana la urma. Totul se explica, logica povestirii e aproape fara gres, nimic nu ramane invaluit in mister. In aparenta. Pentru ca, sa nu uitam, naratorul este Francois, copilul debil de la inceputul povestii, atins de coxalgie, pe care intruziunea Marelui Meaulnes in viata lui il vindeca si ii umple orizontul. Asa cum Meaulnes ii modifica destinul lui Francois, la fel acesta din urma isi influenteaza prietenul nu odata in viata reala si, bineinteles, nu se poate sti in ce masura relatarea lui scrisa este obiectiva, cat de mult din ceea ce citim este adevarat. Oare cat din ezitarile si ineficienta lui Meaulnes in a regasi Domeniul i se datoreaza lui? Il vedem de multe ori pe Francois interpunandu-se intre pasiunea lui Meaulnes si vocea ratiunii, ca o constiinta intermediara. Si cine o gaseste pe Yvonne pana la urma, mult dupa ce Meaulnes abandonase cautarea? Acelasi Francois, demn de ipostaza oferita de adevaratul autor al cartii, Alain-Fournier. Care in realitate era si Francois si Meaulnes si, dupa cum reiese dintr-un studiu chiar superficial al vietii lui, si Franz de Galais, al treilea personaj, cel care desavarseste imaginea omului care a fost Henri Fournier, cu slabiciunile si talentul lui, cu nazuinta spre aventura si exotic, cu pasiunea pentru joc si deghizare, cu intuitia geniala a unui mare autor.
            Evenimentul in jurul caruia este construit romanul este, fara indoiala, serbarea misterioasa de la Sablonnieres. Domeniul necunoscut i se reveleaza eroului, lui Meaulnes, ca un taram vrajit al fericirii, unde orice dorinta poate deveni realitate, unde nimic nu e absurd, inaccesibil, sau intangibil; este tara in care copiii fac legea, in care se materializeaza cele mai secrete vise de fericire (ca viziunea camerei verzi a lui Meaulnes, de exemplu), in care totul este frumos si placut, cum doar in vise e posibil. Aparitia Yvonnei de Galais va fi incoronarea acestei fericiri. Ea este intruchiparea idealului la care aspira sufletul baiatului si frumusetea ei incredibila il face sa-si piarda linistea pentru vecie. Avem, asadar, un loc paradisiac si un simbol - caci asa trebuie privita Yvonne, ca un simbol al paradisului pierdut - spre care inima eroului aspira si pe care se poate spune ca le cauta intai inconstient si le gaseste din intamplare, apoi, dupa ce se rataceste iar si le pierde, le cauta in cunostinta de cauza. Obiectul cautarii lui Meaulnes ne face sa putem asimila aventura lui cautarii mitice a Graalului - paradis al copilariei pierdute, idealuri de neatins, iubire sublima, etc.  Francois insusi, eroul narator, il priveste pe Meaulnes ca pe un personaj livresc, legendar, asa cum  de altfel ne apare si Franz. Sunt amandoi caractere prea insolite, pitoresti si iesite din comun pentru a apartine lumii banale... Pana si questa cavalereasca a recuperarii Graalului este practic efectuata de amandoi, deosebirea fiind ca in cursul acesteia unul din ei, Franz, isi pastreaza intacte calitatile ce garanteaza reusita aventurii - credinta, puritatea, curajul, iubirea - in timp ce  Meaulnes, adevaratul cavaler ratacitor, inceteaza de a mai crede, oboseste, se maturizeaza. 
           Viata ca labirint prin care toti ratacim si doar putini alesi ajung vreodata in camera centrala, in paradisul ascuns in tesatura realitatii insasi a existentei noastre si unde nimeni, probabil, nu poate ramane.