Una din multele bucurii pe care ni le oferă natura este venirea primăverii.
După o iarnă plictisitor de lungă, cu cât se apropie anotimpul florilor, hainele groase care ne-au apărat de frig devin tot mai grele şi mai nesuferite, iar soarele, pe zi ce trece, este tot mai darnic şi prietenos, rămânând tot mai mult timp cu noi. Ce uşurare! Să ai pe tine doar un tricou şi, eventual, un jerseu, face ca mersul pe jos să fie mai sprinten, iar bucuria sufletului, mai mare.
În ziua despre care vreau să vă povestesc, drumul ce străbate livada oraşului se zvântase şi te îmbia la drumeţie, oferind şi un peisaj mirific, din care nu lipseau Bucegii, Postăvarul, Piatra Craiului şi Munţii Făgăraş. Ce dacă mai aveau pe vârfuri pete albe de zăpadă? Jos, pe pământ, era călduţ, iar ciripitul păsărilor, parfumul florilor şi zumzetul albinelor îţi dăduseră senzaţia că pluteşti într-o lume de vis. Farmecul acestor clipe a fost risipit de un mieunat abia auzit, un fel de strigăt de ajutor, venit din lumea pisicească. Pe drum, la mică distanţă de mine, am văzut ceva ce semăna cu un şoricel. Acea fiinţă, spre uluirea mea, mieuna. Cine a mai văzut ca un şoricel să miaune?! Enigma s-a risipit când l-am luat în mână. Era o pisicuţă la fel de mică precum un şoricel. Probabil că fusese luată de la mama ei, după ce a venit pe lume, şi a fost abandonată fără milă, într-un loc îndepărtat, de unde nu mai avea nicio posibilitate să se întoarcă acasă. Nu puteam să apreciez câte zile are sau ce a mâncat, de când stă ascunsă prin iarbă. Numai ochişorii erau de ea, holbaţi peste măsură de frică. Semăna cu un liliac, de unde i s-a tras şi numele: "Lili". Am pus-o în buzunăraşul de la tricou şi m-am grăbit spre casă. Doamne, ce desfigurată era! Picioruşele erau ca nişte scobitori, iar blăniţa nu apucase să crească. În primele zile, a mâncat lapte cu ajutorul unei seringi, iar de dormit şi-a ales drept culcuş un pantof de sport, din care nu se vedea. Avea o dorinţă de a trăi uimitoare. După două săptămâni, arăta cât de cât a pisică şi, încet-încet, a devenit o domnişoară frumoasă, cu o blană de ursuleţ, spicată cu galben, într-un model admirat de toţi.
Cei doi câini din casă au adoptat-o imediat. Dimineaţa se prezintă la culcuşul ei şi se liniştesc pe dată, după ce constată că totul e în regulă. Lili îi mângâie cu lăbuţa pe bot şi acesta este salutul lor matinal. Peste zi, îi place să stea mult timp în iarbă, să se joace cu floricelele, iar când oboseşte, doarme dusă, la umbra unui brusture sau pe un petic de iarbă scăldat de soare, în caz de răcoare. În fond, iarba a fost prima ei casă, care i-a oferit roua dimineţii, ce-i ţinea şi de foame, şi de sete. A fost o minune că Lili a fost recuperată, însă efortul şi dragostea celor din casă a fost răsplătit din plin. Prin drăgălăşenia ei şi prin ghiduşiile surprinzător de amuzante pe care le face, a reuşit să ne cucerească pe toţi. În final, a preluat comanda în casă. Iată cum:
Când ne întoarcem de la treburile noastre, Lili este cea care ne întâmpină cu o bucurie nespus de mare, gângurind ca o porumbiţă. Face câteva tumbe, apoi se strecoară sub haina pe care n-ai apucat s-o pui în cuier. O găseşti prin mânecile ei, unde aşteaptă s-o mângâi, apoi aleargă la câinii care aşteaptă şi ei să fie luaţi în seamă. Vestea venirii stăpânilor este anunţată de Lili ca un eveniment crucial, cu fâlfâiri de codiţă, pe la botul dulăilor şi cu tot felul de tandreţuri pisiceşti, prin atingerea gingaşă a căpuşorului ei cu cel al câinelui. Greu stăpâneşti nerăbdarea lor de a-şi manifesta bucuria reîntâlnirii, chiar dacă ai lipsit de acasă o perioadă mai scurtă. Regreţi, pur şi simplu, că ai numai două mâini, pentru a le satisface dorinţa de a fi mângâiaţi. Lili s-a dovedit a fi un terapeut competent, în tratarea fraţilor ei de rasă canină. Nu de puţine ori, am surprins-o făcându-le masaj pe burtă, iar ei stau extaziaţi, ca purceluşii când sunt scărpinaţi. Cum pisicile dorm mult, Lili îşi face somnul şi în patul stăpânilor, strecurându-se sub pătură, obicei rămas din primele zile de viaţă, când se ascundea de lighioanele care-i ameninţau existenţa. Se simte bine când doarme cocoţată pe spinarea unui câine care stă nemişcat, până ce "şefa" îşi face somnul, cufundată în blana caldă şi primitoare.
O atitudine ciudată la un animal, dar explicabilă la Lili, este plăcerea de a asculta muzică. Este fan Mozart, dar nu se dezlipeşte de noi, când în casă se aude muzică clasică sau "liniştitoare". Faptul că este melomană bănuiesc că se datorează concertelor date de păsările din livadă, în perioada ei de exil, singurele care îi mai alungau urâtul, în clipele lungi de singurătate şi tristeţe. O iubim şi ne iubeşte. Este prinţesa noastră, care ne-a schimbat atitudinea faţă de viaţă, pe care acum o preţuim la alţi parametri. A câştigat dreptul la viaţă printr-o voinţă de nedescris. Ne-a uimit bucuria ei de a trăi, molipsindu-ne şi pe noi.
Nu pot să închei povestea lui Lili, fără s-o pârăsc că-i place să se ascundă prin dulapuri, sertare, viţă-de-vie, pomi fructiferi, unde se ceartă cu coţofenele. Noi trebuie s-o căutăm, fiindcă aşa e jocul. În rest, este o armonie deplină!
Oameni buni! Dacă aveţi pe lângă casă animale de companie care aduc pe lume pui care vă deranjează, daţi dovadă de suflet şi lăsaţi-i măcar câteva zile lângă mama lor, să prindă puteri, iar dacă aţi luat hotărârea de a-i abandona, faceţi-o în zone locuite, pentru a fi adoptaţi, şi nu pe câmp sau pe şosele, unde nu au nicio şansă de supravieţuire. Măcar atât! În fond, pentru venirea lor pe lume, principalul vinovat sunteţi dumneavoastră, pentru nesupraveghere şi nesterilizarea animalului de companie.
LAURENŢIU NEAGU
No comments:
Post a Comment