Thursday, May 22, 2014

POVESTIRI SUBACVATICE. In albastru

            Cand planific o scufundare de adancime imi cunosc bine scafandrii. Ma scufund de cateva week-end-uri cu un echipaj de piloti francezi dintr-un camp din Nordul Sinaiului, baieti unul si unul, inteligenti, disciplinati, sanatosi si cu bune reactii. Canionul recifului Thomas din stamtoarea Aqaba e locul ideal. Briefingul meu e mai lung decat de obicei. Le povestesc despre falia imensa ce se desprinde de recif si creeaza un culoar natural pana la 70m. 3 arcade de piatra boltesc canionul la 35m, 45, si 60m. Coboram in albastru langa peretele recifului in escadrila, asa cum le spusesem eu la briefing. Ne lasam purtati de curent. Desprind grupul de recif si planam in albastru la 20m. Un banc de tuna ni se alatura. Sunt imensi, stralucitor metalic, cu ochii mari. Un singur exemplar ar putea umple o lada de conserve. Le fac semnul deschizatorului de conserve si-i vad ca au inteles. Nu ma pot impiedica sa nu simt in papilele gustative gustul placut al unei conserve de ton cu pita prajita. Zaresc intrarea in canion la 35m dupa perdeaua deasa de gorgonii si planam in jos direct in canion, unul cate unul. Falia se adanceste rupta de un cutremur. Stiu ca nisipul alb care doarme jos e netulburat de curenti ca in gradina lui Dumnezeu. Peretii canionului au scurburi mici, corali de tot felul, anemone. scormonesc totul cu privirea si cu sufletul. Toate par mari si ma bantuie o liniste nefireasca si un sentiment de pace ca din ziua dintai. Trec de prima arcada si le fac semn sa o priveasca bine. Sunt toti ok, cu ochii lipiti de masca de curiozitate si placere. Ma uit in sus spre peretele recifului si vad undeva foarte departe un grup de scafandri. Computerul imi arata 47m si primii 6min de palier obligatoriu. Stiu ca pana sus imi va arata alte 10 sau 15min. Zaresc cea de-a doua arcada care parca stranguleaza canionul. E ca o usa deschisa si albastrul de dincolo de ea e promitator. Stiu ca de aceasta nu vom trece desi, odata ajunsi acolo, e greu sa te mai opresti. Incep sa urc, simt dezamagirea pilotilor, dar ma urmeaza toti. Gasesc o carabina, o bucla de speleo si un scorkel albastru, il infig sub centura de lest. Curentul ne intampina din nou si perdeaua de pestisori rosii Anthias vibreaza. Dar o parte din mine a ramas inca acolo jos si coboara visand sa treaca si ultima arcada. Lansez parasuta la ultimul palier si aud motorul vasului nostru. Capitanul imi zambeste de la puntea de comanda. Valurile de la suprafata ne leagana vartos, suntem atat de fericiti. Ajunsi pe platforma auzim zanganind clopotelul bucatarului. 
O sa mancam pe cinste!


Ligia Ardelean











No comments:

Post a Comment